Notiuni de imunitate
Un caracter deosebit de important al fiintelor vii consta in prezenta in economia organismului lor a unor structuri si functii care, minimalizind sau anihiland actiunea diversilor factori nocivi din mediul exterior, confera organismului respectiv un grad de autonomie, de independenta fata de lumea inconjuratoare, independenta care este cu atat mai mare, cu cat organismul in cauza este mai evoluat pe scara vietuitoarelor.
Aceasta stare, cu caracter protector fata de substantele straine agresoare si care introduse in corp nu provoaca reactii evidente clinic, se numeste imunitate. Termenul a apartinut initial domeniului juridic, din perioada tarzie romana, immunis insemnand neafectat de obligatii militare.
Imunitatea in mare parte este determinata genetic, aceasta insemnand mostenirea unor facilitati protective aparute si perfectionate in interactiunea diverselor generatii succesive de vietuitoare si mediul ambiant, caractere care se transmit urmasilor. Procesele de imunitate se dezvolta insa si in fiecare organism, la contactul cu substantele agresoare din mediul ambiant (imunitate naturala, imunitate capatata).
Agentii care ataca organismul sunt multiplii; in perioada lui Pasteur si dupa el, au fost cercetati in special cei microbieni si imunitatea parea ca este o functie legata strans de acestia (imunitate restransa). Treptat s-au definit noi grupe de agresori: protozoare, virusi, pulberi si gaze, helminti rezultate din procesele tehnologice, droguri, substante continute in unele alimente, otravuri sau produse vegetale si animale etc.